Po no intende campanas de agonìa

Torra, torra rusignolu
a cantare in cudda ‘ia!
Unu sidi tostorrudu…
mi crabussat s’anima
e mi condusit a custu tempus
chenza una respusta.
Poite sa moría de bidda mia?
Terra, terra de chentu berritas
de chentu babbos de milli colores
e milli nuscos arestes:
s’istrangiu t’imbidat is bellòres!
Figios tuos assogaos
a cadena ‘e disterru,
murros de isperas:
pedint pane a tie, Terra!
Tue, culunas
cun is carignios de su mare asulu,
apustis cun s’unda samunèra
tragas dogn’ispera!
Dd’ intendes s’attittidu de mamas
ninnìando brasciolos buidos?
In coro pintant coccoi biancu
po figios chi pappant pane arrancu
po semenare speranzias…
Iscurta s’assupidu de su minatore
afferràu a s’orrocca
chi fragat de morte.
Carre istudàda
scavulàt a sa sorte !
Terra, terra mia,
tzerria, tzerria figios tuos,
a cantare in cudda ‘ia:
po no intende
campanas de agonia !

Per non sentire campane d’agonia

Torna, torna usignolo
a cantare in quella via!
Una testarda sete
mi assale l’anima
e mi conduce in questo tempo
senza una risposta.
Perché la moría del mio paese?
Terra, terra di cento berrite
di cento babbi di mille colori
e mille profumi agresti:
il turista t’invidia le bellezze!
Figli tuoi incatenati
in terra straniera,
invecchiati di speranze:
chiedono pane a te Terra!
Tu, illudi
con le carezze del l’azzurro mare,
poi, con l’onda lavatrice
trascini ogni illusione!
La senti la nenia delle mamme
ninnando culle vuote?
In cuore dipingono pane bianco
per figli che mangiano pane rancido
per seminare speranze.
Ascoltalo l’affanno del minatore
aggrappato alla roccia
che odora di morte.
Carne spenta
abbandonata alla sorte!
Terra, terra mia
chiama, chiama tuoi figli
a cantare in quella via
per non sentire
campane d’agonia!

Ida Patta
3° premio Teti 2001