Sa Familia
di Giovanna Maria Lai Dettori

L’ido ancora, a babbu, grusciadu,
in su sulcu ingratu de afficu,
de tant’isettu mancu unu ticcu
sa natura ancora no hat dadu,
lu miro tristu, ma no rassignadu,
s’ala Sua* l’hat sempre amparadu.

-Nara, bà- li cominzamus umpare,
cun frade meu, azigu minore,
-no ti doles pro tottu su suore
chi sempr’has postu in custa faìna,
pro incunzar’ unu punz’’e chijina,
manc’unu ranu a ti cunfortare-?

-Isperade-nos rispondet amenu,
-si non b’hat petta manigamus chibudda,
cunsiderade chie no hat nudda,
e manc’ un’approdu de caridade,
cantos fizittos de sa ‘ostr’edade
no han bidu mai chelu serenu!

Nois campamus cun pan’’e onestade,
cumassadu cun bratzos de suore,
sempre innidu tenimus s’onore
chi mai a nisciun’hamus furadu,
saludu ‘onu Deus nos hat dadu,
no est zertu custa sa povertade.

Leade sempre de su trabagliadu,
no disizedas benes pius mannos,
finas bestidos cun miseros pannos,
hazis a lugher che prendas de oro,
de cust’ insinzu faghide tesoro
finas cando happ’a esser mancadu-.

Su tempus ch’est cuitende coladu,
e troppu impresse nos has lassadu,
sa familia chi fidel’ has pesadu,
est comente tue sempre cherias,
bene apparitzan cussas nadìas
chi sanos valores han incunzadu.

S’insinzu tou, cun su propri’anelu,
a fizos mios l’happo imparadu,
pro cussu ‘ene chi sempre m’has dadu,
grascias, o babbu, nde godas in Chelu.

*de Deus