Sa vida, est comente sa die, naschet a s’avrèschida e finit a sa calada de su sole pro isparire in sa note funguda de s’eternidade.
Sa vida est un’impedradu abbolotadu in su cale ignaros nos incaminamus atraessende immensos oceanos, intzertos nos tucamus in sas alturas de sas chimas de sas muntagnas de nie, a duos didos dae su chelu. Currimus sena ischire in tancas birdes e in sa soledade de sos desertos sena fine, pienos de malannos e de isfidas chi bene o male dèpimus assumere in sas istajones de s’esistèntzia nostra.
Finas a cando a sa tzega e in s’iscussèntzia , nos agatamus in s’ùrtimu tretu de sa caminera, ue unu sigundu fat’a s’àteru arrivimus a cumprire sos ùrtimos passos prima de isparire in su fatale nudda.
Fatu a nois giughimus su pesu de unu barriu de ammentos chi, pariant issos pèrdidos in fundu a su coro, ma... pro incantu s’ischidant tot’in d’unu, pro nos accumpangiare a manu tenta in sas ùrtimas ischintzidas de sos ogros.
S’accuntentare de vìvere sena si fàghere sa pregunta: it’est sa vida? Sa vida no est vida.
Sa morte...
Sa morte est ateretantu misteriosa comente l’est sa vida, andamus a issa dae su primu sigundu de s’esistèntzia nostra.
Passu a passu, nos incaminamus verso sa note sena fine. Pro integrare de nou sas intraglias de sa terra chi nos est mama. Sa terra, custa terra chi nos at nutridu, chi nos at fatu creschere, chi nos at bidu riere e pranghere, custa terra chi amamus e chi nos at imparadu a nos amare,
Custa terra chi carignamus, chi petigamus e trasformamus in bene o in male. Custa terra est s’ùnica mama nostra, padrona e maistra de isse e, de onnia cosa e de ogni frutu sou, pro su cale tenet in issa : fortza, odiu e amore.
Sa terra est sa crae de ogni misteru , issa si leat su diritu de sa nuda propriedade subra nois e subra totu su chi vivet, issa no che furat a sa lughe de su sole, issa no bortulat, nos trìullat e cun issa dèpimus istare, in s’eternu abbratzu sou a su cale pèrunu èssere ùmanu nd’at iscàmpiu.
Tando, finas ch’in vida apo a èssere in su meu, apo a chircare de bìdere sas cosas simples chi sa vida mi dada cun sa mirada de affetu sintzeru.
Finas chi, m’ apo a seriare su carignu de su bentu in sos pilos mios colore de prata,
finas chi, sos rajos de su sole ant a rifletere in issos sos giogos de umbras e de lughes.
Intre su passadu e su presente deo ando, chirchende de bìdere sas bellesas cuadas in sa lughe de sos ogros de sas pessones caras a su coro meu.