Sas urtimas dies de austu juchian in sinu su pesu de sas nues, graidas de aba. In sa prata, sas fozas de sos ulumos fin prichizonadas dae sa sicagna. Si ziraian in colore rujastrinu che cando, pro voluntade de sa natura, si ch'istacaiana dae sas frunzas de sos ramos: su sinnale de s'atunzu veniente. S'aera groga no aiat galu diziridu su fumu de sos focos. Sas istradas fin prenas de pruere lizeru, fine che chisina, aoschijolu e assutu. Su bentu de josso iscutinaiat sas ispinas arridas de sas muriscas indeoradas e maduras. Sa festa fit finida e in ziru non si bidiat anima via. Dae sos muros anticos, sa lanedda de monte si ch'istacaiat a cantos e in sas domos mudas si fit pintande a nou s'umbra afocajola de sa tristura de semper; sa tristura eterna de sa povertade, sa chi si cuat a sa festa, solu pro pacas dies a s'annu. Sas imbriacheras, sos ballos, sas brullas allegras de sa festa colada, fachian ja parte de su passadu che sa moda cantada dae tziu Lanevitu in onore de Santu Lenardu, su patronu.

"Lenardu sun tres annos chi ti preco
pro sos dispersos de custa dimora..."

Un invocatzione ch'est arreada firma, apoderada in sos crastos, presonera de sa fide tzeca, inutile isperantzia. Sos sordados fin partidos, ma non sun torrados. Sun mortos che sas mamas chi an isetadu invanu cun sos ocros assutos e lichidos; cun su coro astrintu e atenatzadu dae s'ansiedade e dae sa pena.
Su fracu de su turrone como fit aturdidu dae sa fula frisca chi a massules, che zerminos birdes, afungados in su pruere brundu, imbrutaian s'istradone.
Dae sa roca lada, sos astores tirriaian disisperados e si pesaian a bolu, totu paris, a cada bentizada buddida. In sos ortos e in sas iscras, sos trutzos de sa chipudda fin ancrucados, frundidos, rendidos a s'afa. Sos putos sicos daian aba ludrau pro rucrare su sidi de sa zente. In sas funtanas de campu, sa lanedda fit a galla cun sos bobois nadadores. Peri sas campanas de sa cresia pisana, a su calore, tinnian, burdas, murusinis istonados chi morian in sa Serra umbrosa, inue sos meliacros paraian su sole in doas de laddara berbechina. In mesu a sas chessas seculares, su bestiamen fulu si catzaiat sa musca a isfoetadas de coas, imbrastiadas de loddajumen sicu o currende, tzecu, insensibile a sas isfrinzitasas de sos ruvos e de sos aliderros biscaccados. Sos canes, in sos cuiles e in sas carreras, a limba in fora, sueraian afandados e cun corfos fuliosos de sas francas chircaian de ch'istratzare cradanancas, rassas de samben, dae suta sas oricras e dae sos chizos.
In sa gruta manna, apenas fora de sa bidda, sos poleddos isfainados, mascados de fenu sicu, s'aunian pro isfocare subores, bocande a campu istantarriles nieddos o isparghende sas nastulas e sa udda a sos sartios isfrenados e fecundos.
Solu a s'ismurinada sa zente bessiat, che sos impeddones famidos, a si sere in sas carreras de sos bichinados pro chistionare paraulas e pro si godire sa friscura serentina.
Su murmutu lenu si pesaiat a sos isteddos che su de sas pantumas in pelea. Disizos, contos anticos, credentzias, animas malas in boleu, mortores e mortos: sas usantzias de semper chi daian a sa bidda sa firmesa de s'Eternu e sa lestresa de sa morte bennida totu in duna.
In custu mundu minore, mancari minore siat, est s'animu de sa zente chi bi vivet a mudare sa natura, sa pretzisione sua e sa ballallara sua.
Ma sa ballallara de sa natura, in s'istiu, cando si collit su frutu e si fachet festa, benit istraolta ca s'ischidat s'odiu, chi paret istutadu che farivari, pro caminare paris cun sa vinditta.
In s'istiu, a su calore, che pipera s'ischidat cada inimicu. In s'istiu isse s'iscutinat, ca prus pesante est su nieddore de su luttu.
In s'istiu, s'inimicu mortu in pac'ora si unfrat a casiddu; perdet sos connotados; si pudit e s'iscazat a sa morte, ca presse at s'animu rebestu de si mascare de su dolore anzenu. Sos atitos, in s'istiu, ana una melodia diversa: s'isparghet che fracu malu in sos monticros luntanos e in sas baddes istranzas.
E d'est pro custu, fortzis, chi in terra mia si timet s'istiu ca batit, cun su dolore, s'avrore de sa morte mala.
In sa prata, inue aian pesadu su parcu pro sa gara poetica, su sole, a iscutas, lompiat rajos de luche intzecajola. In s'angrone prus cuadu, in palas de sa cresia, si bidiat un'unda de pissiu ìschidu. Su fracu ch'aiat fatu currer bolos de muscas birdes e rassas dae su muntonarzu e dae sas lozas brutas. Inie aian acatadu a Boboreddu, imboladu che saccu de iscrotza prudicadu. Dae sas lavras li falaiat unu filu de vavula isprumosa e purpurina. Sa zacca de felludu nou fit macrada de bombitu, de binu e de samben apredadu e si leaiat s'acroria de sa morte, bennida cun deche istocadas a su coro.
In terra mia si timet s'istiu ca est s'istajone de sas festas. Est tando chi si fachet peta ca in s'allegria de cumone, su dolore, pro sa repula de s'inimicu mortu, craschet, si fachet mannu e pesante e sa vinditta, gai, est prus saporida.
Sos tronos an tremidu su chelu e gutios maduros de aba, in pac'ora, an bocadu trainos. Dae sa terra infusta si sun pesadas nues de pruere doradu e su fracu de su fenu infustu at ispoporadu s'aera. Tando, finida sa tempesta, sa zente, in terra mia, abaidat a fora, dae s'oru de sa janna...

(Diploma fora cuncursu - Bonorba 1983)